Armata nu se implica in conflict | Vitalie Colt

Nu s-au inventat pastile care să cicatrizeze rănile celor care suferă de pe urma unui conflict armat, de plasture nici nu mai poate fi vorba. Când se aduce în discuție un război este imposibil să nu se facă referință și la aspectele negative ale acestuia: răniți, morți, distrugeri materiale etc. Sunt însă unele laturi ale războiului despre care se vorbește foarte puțin sau deloc. De exemplu, sunt persoane care au trecut prin ororile războiului, dar despre care nu se știe nimic, cu toate că au luptat și și-au făcut datoria pe cinste. Acești oameni au trăit fiecare clipă cu gândul la fruntea mamei care i-au condus la armată sau la frații care i-au zis „pe curând”, și nu „la revedere”. Când vine acel ,,curând” nu ştie nimeni, nu ştiu eu, nu ştie nici soldatul şi nici comandantul cu chip cimentat pe exterior. Nu a ştiut nici Vitalie Colţ. Am reuşit să vorbesc cu unul din soldaţii care au luptat pentru țară și pentru a-și apăra baștina, mai exact, am discutat despre evenimentele din anul 1992. Vitalie Colţ încearcă să ofere cititorului un alt război, unul ce remarcă umanitatea fiecărui soldat prin simplitatea relaţiilor care domneau în cazarmă între camarazii de război. Glumele despre război, gânduri de dor, intimităţi de familie, povestite de către soldați, erau la ordinea zilei în cazarme și mențineau buna-dispoziție, cu toate că următoarea zi putea fi una tragică și letală. Vitalie Colț, membru al Diviziei de Infanterie Blindată a Armatei a 14-a ruse, dislocate în orașul Tiraspol, a simţit şi a văzut bombardamentele la distanţă, spre norocul său şi al diviziei sale care executau serviciul militar într-o regiune mai puţin agitată din considerentul activităţilor militare. Impresiile şi emoţiile din acea zi, astăzi sunt expuse într-un text artistic.